history

Prof. Adrian-Ioan Popovici

DESPRE MARELE Leonardo Da Vinci – „omul Cinei”, mereu în antiteză cu Michellangelo – „omul
Judecăţii”, s-au formulat diferite ipoteze şi teorii mai mult sau mai puţin adevărate,
ceea ce a împins discuţiile contradictorii pe un alt făgaş decât cel al cercetării
istorice propriu-zise. Sfidând regulile elementare ale bunului simţ, teoriile
au alunecat încet dar sigur către supoziţii total anticreştine, una dintre acestea
fiind dezvoltată de Dan Brown în romanul său, Codul Da Vinci, al cărui subiect,
foarte incitant, se cere a fi lămurit cititorilor, punând la îndoială “adevărurile”
şi prezentând realităţile trecute într-o lumină nouă, pe baza veridicităţii faptelor
istorice.

Vom încerca să răspundem la câteva întrebari fundamentale: Erau oamenii Renaşterii
atei? Daca da, asa după cum afirma necunoscatorii epocii in cauza, de ce maeştrii
geniului artistic uman au pictat şi sculptat scene religioase din hagiografia
creştină? Poate un “ateu” sa creeze ceva religios? Care sunt opiniile adepţilor
teoriei conspiraţiei? Răspunsurile acestor probleme se cer a fi elucidate, dând
timpul înapoi cu aproape cinci secole, în epoca de maximă înflorire a artelor
frumoase: Renasterea.

 

Însorita Italie, o realitate politică a Evului Mediu, avea să-şi cucerească propriii
cuceritorii prin cultură, întocmai cum grecii antici au facut cu “barbarii” romani.
Cu un pitoresc aparte şi o glorie romană demult supusă vitregiilor feudale, Peninsula
Italică a fost teatru de operaţiuni militare pentru două puteri continentale rivale:
Franţa şi Spania, ambele râvnind bogatele teritorii nordice si centrale din peninsulă,
pe baza unor pretenţii ce se pierdeau în negura migraţiilor barbare…

Italicii, oameni care încă păstrau în cugete spiritul roman şi epopeea imperială,
şi-au întors privirile spre trecutul lor istoric, gândindu-se să reînvie amintirea
Cetăţii Eterne şi să renască spiritual, într-o epocă de decadenţă politică. Căzute
în paragină, precum o grădină neîngrijită şi considerate de Biserica Apuseană
ca încălcând etica morală a credinţei, zidurile construcţiilor civile şi militare
romane atrăgeau atenţia trecătorilor de la Alpii Italici în nord până la sud,
în Sicilia.

La Roma, impunătorul Colloseum în care odinioară aveau loc spectacole în cinstea
împăratului, arcele de triumf pe sub care defilau legiunile romane, sumedenia
de statui şi simboluri imperiale, deşi în ruină, impresionau chiar şi pe cei mai
îndârjiţi cuceritori, ei înşişi de sorginte latină. Câteva oraşe-cetăţi italiene,
renumite în lupta de emancipare de sub stăpânirea straină, precum Florenţa, Milano
şi regiunile adiacente, s-au remarcat în epocă prin înflorirea artelor frumoase
sub patronajul direct al unor principi care au lăsat războaiele pentru a-şi dedica
timpul preocupărilor artistice.

La curtea lor îşi vor găsi refugiul maeştrii Renaşterii. Viaţa marelui Da Vinci
se subînscrie aşadar, contextului epocii de înflorire spirituală, de renaştere
culturală a Italiei. Nuovo homo – conceptul care a caracterizat secolul său, a
fost dezvoltat de Leonardo în nemuritoare opere artistice şi în studii inedite
din toate domeniile: mecanică, optică, anatomie, geologie, inventică, prefigurând
astfel studiile stiinţifice aprofundate din veacurile XIX – XX. A urmărit oare
el să “codifice” anumite aspecte prea novatoare pentru contemporani? Ne îndoim
de acest aspect, deoarece dacă Leonardo a fost un geniu al timpului său, ca om
în viaţa de zi cu zi era foarte modest. Desi a trait printre oamenii de seama
ai epocii, curtat fiind inclusiv de popularul Francisc I, regele Franţei, Da Vinci
a rămas preocupat de tainele naturii şi fascinat de frumuseţea acesteia, pe care
a transpus-o în capodoperele sale lăsate posterităţii.

Leonardo a vazut lumina zilei la 15 aprilie 1452, in localitatea Anchiano, langa
Vinci, între Florenta si Empoli, de unde si-a luat numele mai tarziu, caci exista
in vechime obiceiul, incetatenit in mai toate statele, ca oamenii provenind din
familiile nobile sa-si ia ca nume la botez localitatea sau orasul natal. A fost
fiul natural al notarului Ser Piero si al tinerei Caterina. Daca majoritatea contemporanilor
sai, care au definit si epoca renascentista, erau de formatie umanista, Leonardo
nu a fost preocupat de studiul clasicilor latini, fapt pe care il va recunoaste
mai tarziu. Era inclinat mai mult spre stiintele matematice si cele naturale.
De aceea a cautat compania unor personalitati marcante ale epocii, ca de pilda
savantul Aritmetico, arhitectul Bramante, geometrul Luca Paccioli sau matematicianul
Fazio Cardano.

Tot in vremea aceea exista obiceiul ca fiece categorie sociala sa se organizeze
in bresle de profil, purtand diferite denominatiuni, acestea fiind de regula luate
dupa numele unor sfinti patroni sau protectori ai oraselor si cetatilor italice.
In Italia breslele purtau numele de ghilde.

Este cazul ghildei Sfantul Luca. Aici isi insuseau meseriile cu precadere artistii.
Catre anul 1472 il gasim deja pe Leonardo inscris, lucrand sub indrumarea marelui
Verrocchio care era un artizan , pictor si sculptor. Va ajunge curand sa-si depaseasca
maestrul. La varsta de 20 de ani, pentru Leonardo incepe frumoasa viata florentina
in ghilda Sfantului Luca. Aici va studia proportiile corpurilor si primele notiuni
de mecanica aplicata. (Va urma)

TRADUCEREA VECHIULUI TESTAMENT intr-o limba de larga circulatie – elina veche, va influenta puternic contactul
religiei mozaice cu popoarele din jur. Dupa fragmentarea politica a imperiului
alexandrin, bazinul Mediteranei Orientale cu precadere se elenizeaza, de acest
fenomen nefiind scutiti nici macar evreii reintorsi in patrie dupa exilul babilonean.

Multi vor adopta obiceiuri grecesti la moda si chiar religia politeista a zeilor
olimpieni. Cartea istorica, necanonica, a Vechiului Testament – Macabei – ne releva
pe larg acest fenomen de culturalizare elenistica benevola sau fortata, dupa caz.

In anul 63 i.H. generalul roman Pompeius cucereste Iudeea transformand-o in provincie
romana. Stapanirea romana va dura pana la anul 70 d.H. Mantuitorul Se Nastea asadar
intr-o lume orientala greco-romana aflata la apogeu… Stapanirea romana va starni
revolte ale evreilor, dupa cum putem vedea din chiar Noul Testament, cand unul
din capii rascoalei antiromane, Barabas, va fi eliberat conditionat, fiind acuzat
de: ucidere savarsita intr-o rascoala locala, asa dupa cum rezulta din marturia
Sfantului Evanghelist Marcu (Cap.15,7). Conform unei traditii tarzii, barabas s-ar fi convertit la crestinism dar, dezamagit, isi reneaga credinta pe cruce.
Povestea lui Barabas constituie subiectul cartii omonime a suedezului Per Lagerqvist,
pe care o recomandam cititorilor pentru portretistica si cursivitatea frazei.

Pentru a fi pe placul stapanirii romane, multi oameni importanti din societatea
sacerdotala a Templului isi vor modela obiceiurile dupa cele ale conducatorilor
provinciali romani.Totusi, reactia antiromana se manifesta fatis, sub diverse
forme: revolta, retragerea in pustiu, refuzul platii taxelor sau renegarea nationala…

 

Printre miscarile de rezistenta la adresa stapanirii romane amintim de comunitatea
esenienilor de la Qumran in S-V Marii Moarte. Vestigiile acestei comunitati izolate
s-au descoperit in anul 1947. Activitatea sectei esenienilor, desprinsa din iudaism
si dorind sa il reformeze, atinse apogeul in vremea Mantuitorului Hristos. Se
cuvine sa facem precizarea ca Sfantul Ioan Botezatorul nu facea parte din comunitatea
esenienilor. Aceasta idee gresita, sustinuta azi de majoritatea teologilor apuseni,
este combatuta de Insusi Iisus Hristos, atunci cand ii intreaba pe cei din jurul
Sau: “Ce ati iesit sa vedeti in pustie? O trestie clatinata de vant?” Cuvantul
trestie se traduce in greaca prin essanoi, adica esenian.

Tot pentru a evita confuzia creata de Inainte Mergatorul Ioan, cel profetit de
Isaia, Mantuitorul adauga si fatarnicia esenienilor, vis-a-vis de smerenia Botezatorului.
Mantuitorul afirma ca cei in haine moi stau in casele si la ospetele celor mari.
Intr-adevar, desi aveau o viata curata, monahala, in cadrul comunitatii, esenienii
obisnuiau sa se ombrace foarte frumos, asemanandu-se cu trestia, cea mai frumoasa
planta a pustiului.

De asemenea invataturile lor, cuprinse in cartea “Razboiul fiilor luminii contra
fiilor intunericului”, contraveneau planului divin de mantuire. Tot pentru a detasa
persoana Botezatorului de alti falsi botezatori, prezenti in acelasi timp de-a
lungul Iordanului, Evangheliile sinoptice ne dau cateva amanunte geografice privind
activitatea lui Ioan Botezatorul , premergatoare venirii Mantuitorului.

prof. Adrian Popovici

Partea II

DE-A LUNGUL tarmului estic al Marii Rosii, dincolo de Idumeea, inaintand spre sud, ”Capatul
Pamantului” in acceptiunea iudaica, se intindeau nisipurile fierbinti si terenul
inospitalier al Arabiei, cea mai mare penisula a globului. Acolo isi aveau salasurile
fiii Agarei sau agareenii, neamuri amestecate, numite si ismaeliti, conform Cartii
Facerii.

Triburile razboinice ismaelite, initial idolatre, vor adopta religia islamica
in urma activitatii Profetului Muhammad. Cartea lui Iov, unul dintre patriarhii
Vechiului Testament – renumit pentru rabdarea sa nemasurata, pilda pentru credinta
in Dumnezeu si pronia divina – ne relateaza un episod dramatic in care sabeenii
„i-au trecut prin sabie” pe fiii patriarhului, in timp ce acestia din urma se
distrau in familia fratelui lor mai mare (Iov, cap. I-14-15). Ceva mai tarziu,
in vremea domniei regelui Solomon, foarte popular printre evrei si crestini mai
apoi pentru invataturile si pildele sale, regina din Saba a venit de la capatul
pamantului intr-o vizita pe care am numi-o azi “diplomatica”, la Ierusalim, ca
sa se convinga pe viu de realitatile acestei unice domnii. Capitolul al treilea
din Cartea Regilor descrie pe larg intalnirea “misterioasa” dintre regele Solomon
si regina din Saba. Episodul este reluat de Mantuitorul pentru a explica iudeilor
necredinta lor, dupa cum se vede din Matei 12: 42.

 

Dar unde se afla Saba? In extremitatea sudica a Arabiei este azi se afla azi
Yemenul, un stat instabil politic, cu diverse conflicte regionale. Aici s-au facut
remarcabile descoperiri arheologice, dandu-ne cheia descifrarii misterului “reginei
din Saba”. Aflate pe teritoriul actual al Republicii Arabe Yemen, regatele Qataban,
Hadramaut si Main sunt cucerite de sabeeni dupa sec.V-lea i.H. si reunite intr-un
puternic stat, cu capitala la Saba, in sudul Yemenului de azi. Secretul dezvoltarii
civilizatiei sabeene se datoreaza in mare parte mirodeniei Orientului, tamaia,
o rasina puternic aromata extrasa din scoarta arborelui de tamaie. Statul etiopian
Aksum isi va impune hegemonia peste tinuturile sudice ale Arabiei, implicit asupra
regatului Saba.

De aici deriva ideea gresita potrivit careia regina din Saba era de origine etiopiana
sau ca Saba se afla in Etiopia de astazi. Nu subscriem acestei ipoteze vehiculata
constant de catre autoritatile eclesiastice etiopiene pentru a scoate in evidenta
sacralitatea regatului etiopian si faptul ca regele Solomon ar fi avut o relatie
extraconjugala cu regina din Saba, din care a rezultat un copil nelegitim, ajuns
rege al Etiopiei.

Tot potrivit traditiei bisericii etiopiene necalcedoniene, Chivotul Legii ar
fi fost salvat dupa cucerirea Ierusalimului de catre babilonieni si depus in Etiopia
unde se afla si astazi, teorie discutabila.

La inceputurile istoriei mantuirii neamului omenesc, situatia geopolitica a Orientului
Mijlociu si Apropiat se prezenta foarte complexa. Intorsi din exilul babilonian,
evreii aproape ca si-au pierdut traditiile, limba si obiceiurile, cat despre existenta
unui stat evreiesc de sine statator nici nu putea fi vorba. Ramanea aspectul esential:
religia mozaica.

prof. Adrian Popovici

Partea I

LA APROAPE 2000 de ani de când Cuvântul Întrupat (Ioan 1: 14) a început să se facă auzit până în cele mai îndepărtate şi inaccesibile zone
ale planetei noastre, când nu există loc de îndoială privind viaţa şi activitatea
Mântuitorului Hristos, două discipline care se completează reciproc în tezaurul
omenirii, istoria şi geografia, vin să întregească realităţile contemporane mântuirii
neamului omenesc. Chiar dacă mai persistă idei preconcepute şi persoane sceptice,
rău voitoare, care neagă vehement însăşi personalitatea complexă a lui Iisus Hristos,
dovezile ştiinţifice de netăgăduit răstoarnă orice teorie nihilistă.

Atât pentru sceptici, cât şi pentru cei care doresc să cunoască în ansamblu lumea
în care a trăit Mântuitorul Hristos, vom face o incursiune spaţio-temporală în
zona siro-palestineană [1], supranumită şi „Cornul abundenţei”, precum şi în teritoriile
vecine, aşa cum arătau ele ca entităţi geografice şi politice, în urmă cu aproape
2000 de ani…

Etimologia numelui Palestina desemnează Ţara Filistenilor [2], mai precis definirea
latină a regiunii [3] ce se afla sub stăpânire romană când S-a născut, a trăit
şi a propovăduit Mântuitorul, o zonă complexă din mai multe puncte de vedere,
pe care le vom sistematiza în cele ce urmează [4]. Se naşte întrebarea firească:
ce însemna lumea cunoscută, ca spaţiu geografic palpabil, în timpul lui Iisus
Hristos?

Aparent, daca prin prisma realităţilor din lumea contemporană a mileniului III,
când datorită calculatorului avem acces nelimitat la tot ceea ce înseamnă Orientul
Mijlociu şi Apropiat, istoric – geografic – politic, ne este foarte uşor să definim
zona în cauză; este dificil să înţelegem cum şi ce anume îşi imaginau oamenii
din vremea Mântuitorului despre lumea cunoscută lor, pe care o disciplină la fel
de veche şi nobilă: arheologia [5], încearcă să ne-o decripteze de prin sec. al
XIX-lea.

Indicii scripturistice Nou–Testamentare de netăgăduit ne dau informaţii preţioase,
care aruncă o alta lumină asupra geografiei sfinte din sec. I-II după Hristos,
epocă de glorie a creştinismului primar, prin prisma Evangheliilor sinoptice [6]
şi a Faptelor Apostolilor.

Evanghelistul Matei, vameşul convertit, ne relatează o întâmplare stranie şi
plină de tâlc: „Iar dacă S-a născut Iisus în Bethleemul Iudeii, iată Magii de
la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: „unde este regele Iudeilor, Cel Care
S-a născut?” (Mat. 2- 1.2). Atât pentru el însuşi cât şi pentru auditorii săi, iudeii naturalizaţi la
Ierusalim şi cei care locuiau în diaspora, Matei se exprimă clar şi concis asupra
unor realităţi geografice existente în vremea sa cunoscute ca atare, dar pentru
noi cei din timpul prezent situaţia se prezintă diferit. Un termen cheie ne ridică
o întrebare fundamentală: Magii de la Răsărit, de unde veneau ei de fapt? Ce se
înţelegea atunci prin Răsărit? Un punct cardinal, o noţiune astronomică, o întindere
teritorială de mai multe state sau o exprimare frazeologică, privind mentalitatea
unor oameni?

Popoarele semitice [7], implicit evreii, au lăsat umanităţii un mod amplu de
gândire, o filosofie proprie, un alt fel de a percepe lumea din jur, greu de pătruns,
deosebit faţă de popoarele indo-europene. Probabil astfel au apărut barierele
şi diferenţierile culturale. Prin originile creştinismului, Biserica lui Hristos
se apropie de câteva aspecte esenţiale în a înţelege percepţia lumii semitice,
cel puţin semantic. [8]

Răsăritul putea însemna în accepţiunea iudaică, nu atât un reper cardinal, cât
mai ales unul profund filosofic, adică: „luminat”, „raţional”, „răsărit la minte”
[9], cu alte cuvinte acei magi erau oameni foarte citiţi, savanţi în arta descifrării
misterelor cereşti sau „fii ai Răsăritului”, ultima expresie fiind adesea citată
în Sfânta Scriptură atunci când se face referire directă la personalităţi ilustre,
cucernice mult deasupra muritorilor de rând. Ca să putem vedea de unde veneau
ei, cu exactitate, vom arunca o privire dincolo de hotarele naturale ale Iudeii,
spre Nord, Sud şi spre „Soare Răsare”, poate până în adâncurile Asiei.

Civilizaţii vechi, care au fost în contact cu evreii de atunci, ne pot oferi
un răspuns plauzibil asupra originii magilor şi din ce ţări veneau să se închine
Pruncului Iisus, căci acelaşi Evanghelist Matei ne relatează motivaţia sau scopul
pentru care ei au venit de la mari depărtări: „Căci am văzut la Răsărit steaua
Lui şi am venit să ne închinăm Lui.” Apoi, textul scripturistic Nou Testamentar
precizează: „Şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând visteriile
lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă.” (Mat. 2 – 2, idem 2 – 11).

O privire atentă, aruncată asupra hărţii politice a Orientului Apropiat în vremea
lui Iisus Hristos ne ajută să descifrăm şi să elucidăm misterul venirii magilor,
care potrivit Sfintei Tradiţii şi acceptată de Biserică, ar fi fost trei la număr.
Primele hărţi geografice ale zonei sus amintite, de o exactitate greu egalată
astăzi, au fost întocmite pe teren, la faţa locului, în urma săpăturilor efectuate
de arheologii englezi începând de prin anii 1926 –1929, pe vremea când Palestina
se afla sub mandat Britanic.

Înainte de această dată, cercetările de teren erau aproape imposibile, deoarece
regimul politic otoman interzicea „amestecul” străinilor într-un stat musulman.
Apărute la lumină din adâncurile fierbinţi ale Orientului, civilizaţiile dispărute
astăzi ne oferă detalii extraordinare ale realităţilor cotidiene de atunci…

Ca o curiozitate, vom reaminti în treacăt că aceste descoperiri au generat legenda
exploratorului şi a arheologului Indiana Jones, erou preţuit de adolescenţi şi
nu numai.

Vom purcede acum la o călătorie imaginară, dând timpul înapoi cu două milenii…

În partea de sud-est a Palestinei propriu-zise, dincolo de graniţele sudice ale
Iudeii, între Marea Moartă (Nord) şi Marea Roşie (Sud), se afla regiunea Idumeea
- o prelungire a marelui deşert arabic spre Nord. Fostul teritoriu al edomiţilor
(urmaşii lui Esau) obligaţi să migreze spre Nord-Vest, aparţine noilor cuceritori,
nabateei, care vor dezvolta în regiune una dintre cele mai măreţe civilizaţii
ale Antichităţii Orientului Apropiat, care de altfel a atins apogeul în vremea
Mântuitorului Hristos. Capitala regatului nabateean se afla la Petra [10], un
important nod caravanier al Orientului, situat într-o depresiune tectonică alungită,
un canion modelat de scurgerea erelor geologice.

Oraşul capitală, cu palate somptuoase, clădite în granitul roşu al depresiunii,
a stârnit curiozitatea multor şcoli arhelogice de renume. Azi, este o zonă turistică
unică în patrimoniul universal, aflându-se pe teritoriul Iordaniei. Acum două
milenii, romanii au incorporat teritoriul nabateean în provincia imperială Arabia
Petraea [11]. Erau originari magii din Petra? [12]

Adăugăm faptul că nabateenii cunoşteau temeinic arta scrisului, având un alafbet
propriu [13], din care ulterior se va naşte cel arabic convenţional, în care a
fost scris Coranul, cartea sfântă a Islamului. Se pare că apogeul acestei civilizaţii
unice a fost atins pe vremea Întrupării Mântuitorului Hristos. Drumul comercial
şi de negoţ al tămâei, mirodenia Orientului, trecea prin Petra. Aici negustorii
nabateeni vămuiau preţioasa mirodenie, adusă din colţul sudic al Arabiei, azi
Republica Yemen.

(va urma)

NOTE:

[1]. Zona siro-palestineana, cu precadere fâsia litorala dintre Gaza si Jaffa,
ce are iesire directa al Marea Mediterana (cunoscuta în Antichitate sub denumirea
de Mare Internum). Datorita bogatiilor naturale existente aici tinutul a fost
râvnit înca din vechime de catre puterile politice ale Orientului Mijlociu. În
epoca contemporana a devenit butoiul cu pulbere care a generat conflictul arabo-israelian,
dupa 1948 – înfiintarea oficiala a statului Israel. (a se consulta pe larg lucrarea:
Palestina – istorie si prezent , de prof. univ. doc. Ilie Puia, Bucuresti 1992,
carte aparuta sub egida Ambasadei Iordaniei în România)

[2]. Termenul deriva de la populatia stabilita în jurul anului 1200 î.Hr. în
zona de coasta a Marii Mediterane.

[3]. Romanii i-au spus regiunii Palaestina, iar grecii Palaistine. În vremea
marelui Herodot – parintele istoriei – zona era cuprinsa pe un areal geografic
între litoralul mediteraneean si Desertul Sinai ( Peninsula Sinai ).

[4]. Regatul elenistic al Iudeii este încorporat teritorial provinciei romane
Siria (Syria), din anul 63 î.Hr., în urma ocuparii militare ale acestuia de catre
armatele generalului Pompeius, adeverindu-se astfel viziunile profetice din Cartea
lui Daniel. (a se consulta pe larg cartile profetice ale Vechiului Testament,
versiunea Septuagintei, B.O.R., Bucuresti 1998, Dan. II – 31, 44). Iudeea va deveni
un stat clientelar Romei.

[5]. Disciplina de cercetare a trecutului, distincta de Istorie, dar care vine
sa completeze informatiile deja existente privind culturile umanitatii, azi disparute
sau în ruine. În Antichitate, termenul se confunda cu istoria propriu – zisa.
Etimologic provine din greaca veche, unde arche însemna vechi, iar logos stiinta,
cuvânt. Grecii întelegeau “stiinta despre trecut”, într-o acceptiune mai larga.
În sec. al XIX-lea ea se diferentiaza de istorie. Apar primele scoli arheologice
si reviste de specialitate datorita sapaturilor efectuate în teren. Englezii si
germanii au pus bazele disciplinei “Arheologie biblica”, de la sfârsitul sec.
al XIX-lea. În anii 20 ai secolului trecut, se înfiinteaza la Ierusalim primele
Institute de cercetare biblica, deoarece Palestina se afla sub mandat franco-britanic.

[6]. Texte recunoscute oficial de Biserica sau canonice, incluse în Noul Testament,
scrise sub insuflarea Duhului Sfânt. De la începuturile crestinismului, în Biserica
si comunitatile crestine primare au circulat o perioada de timp si carti necanonice
sau apocrife. De exemplu Evanghelia dupa Toma, Evanghelia dupa Iuda, s.a.m.d.
(a se consulta pe larg lucrarea de referinta Istoria Evangheliilor de Michel Quesnel,
Editura enciclopedica Bucuresti 1996.)

[7]. Conform Cartii Facerea sau Geneza, Patriarhul Noe a avut trei fii: Sem,
Ham si Iafet, din care potrivit specialistilor antropologi, descind principalele
rase umane. Popoarele semitice sunt descendentii directi ai lui Sem: evreii, arabii,
sirienii, edomitii (Fac. 9: 18 – 19)

[8]. Modalitate de exprima gândurile în scris sau prin viu grai. De exemplu expresia
iudaica “a scandaliza” trebuie înteleasa ca fiind: “uimit peste masura de un lucru ”.
Mai sunt definite sub denumirea generica de ebraisme sau expresii populare evreesti
frecvent utilizate de evreii din vremea Mântuitorului.

[9]. Pentru iudeul de rând, aparitia unui om cu însusiri alese sau intelectuale,
într-o acceptiune mai larga a termenului, fie sub mantia profetica sau în persoana
unui rege, precum Solomon, era un semn cert ca respectiva persoana venea de la
Dumnezeu. De altfel, în sens moral în spiritualitatea iudeo-crestina, omul a fost
creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu,dupa cum rezulta din primele capitole
ale Cartii Facerea.

[10]. Orasul caravanier Petra a fost redescoperit în anul 1812. În lumea contemporana,
monarhia hasemita a Iordaniei a valorificat din plin potentialul turistic al zonei.
Capitala nabateenilor se afla în Depresiunea tectonica El Ghor (- 396m, sub nivelul
Oceanului Planetar)

[11]. Eveniment petrecut în 106 d.Hr. sub domnia Împaratului Traian, în vremea
caruia puternicul stat roman a atins apogeul expansiunii sale teritoriale si contemporan
cu finalizarea razboaielor daco-romane.

[12]. Aceasta ipoteza a fost emisa de însusi autorul semnatar al articolului
de fata, pornind de la anumite observatii pe baza textului scripturistic Nou Testamentar:
1. Unul dintre darurile aduse de magi a fost tamâia, care nu putea veni decât
prin filiera sudica. 2. Drumul tamâei – mirodenia cea mai râvnita a Orientului,
trecea prin cetatea nabateenilor, acestia detinând un adevarat monopol. 3. Rasaritul,
asa cum aminteam mai sus poate avea un alt înteles, diferit de punct cardinal.
Centrul de greutate nu mai apartinea vestitilor astrologi babiloneni, caci Imperiul
de pe malurile Eufratului decazuse si odata cu el si gloria de altadata. Când
S-a nascut Mântuitorul, rege al nabateenilor era Arethas al IV-lea Philopatris
(9 î.Hr. – 40 d.Hr), un protector al mintilor rasarite si luminate.

[13]. Acest lucru este atestat de unele inscriptii din care deducem ca alfabetul
nabateean a influentat puternic scrierea araba de mai târziu.

Un reformator apusean-Sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556)

Adrian Popovici

N.a.: Prezentul articol nu este o reclamă de succes adusă romano-catolicismului
sau o glorificare a prozelitismului apusean, de care noi orientalii ne plângem
de la 1054 până astăzi.El se doreşte a fi o caracterizare istorică a unui personaj
important din galeria Bisericii Romano-Catolice.

ÎN ANUL 1491 vedea lumina zilei la Loyola, in Ţara Bascilor cel ce avea să fie “stâlpul de
foc” al Bisericii Apusene, Sfântul Ignatius de Loyola, fondatorul “temutului”
ordin iezuit. S-a născut intr-o familie nobilă, fiind ultimul din cei treisprezece
fii ai lui Beltran Ibanez de Onaz si ai Marinei Sanchez de Licona, stăpânii castelului
Azpeitia, o bijuterie arhitectonică în pitorescul ţinut alpin al bascilor.

Conform uzanţelor vremii, copilul a fost trimis în lume pentru a-şi desăvârşi
mai întâi educaţia, apoi spre a-şi alege o carieră diplomatică sau militară. În
anul 1506, orfan de ambii parinţi, se afla deja la Arevalo, în compania ministrului
de finanţe al regelui Ferdinand Catolicul, Juan Velazquez de Cuellar, ca paj al
acestuia. Se afirmă îtr-o epocă de prosperitate pentru regatul Spaniei, al cărui
renume se va extinde peste mări, în Lumea Noua, în urma expediţiilor incununate
de succes ale amiralului Cristofor Columb. Către anul 1515, moştenind domeniile
părinţilor săi defuncţi, este acuzat de delicte grave comise în timpul carnavalului
orăşenesc de la Azpeitia. Nu ştim cum s-a finalizat procesul, dar, doi ani mai
târziu, după moartea primului său protector, Juan Velazquez de Cuellar, Ignatius
se stabileşte la castelul lui Antonio Manrique, duce de Najera şi vicerege de
Navarra, unde va rămâne pâna la 26 de ani.

 

Ambiţii rivale vor împinge regatul spre un război nedorit cu puternicul vecin
de la răsărit, Franţa. La asediul oraşului fortificat Pamplona, Ignatius este
grav rănit de un obuz , scos din luptă şi nevoit să se retragă în oraşul său natal,
Loyola, pentru a-şi reface forţele. În timpul convalescenţei va începe să citească.
Neavând la îndemână cărţile care descriau romanţat faptele de arme din vremurile
Reconquistei, atât de gustate în epocă de către tineretul provincial, Ignatius
va citi cu patos două lucrări celebre: Viaţa lui Hristos de Ludolf Certozinul
şi Leggenda aurea sau Vieţile Sfinţilor de Jacob de Varazza. Cu siguranţă că ele
îi vor schimba percepţiile despre lumea războinică din jur. Va fi influenţat de
înaintaşii săi, Sfântul Dominic şi Sfântul Francisc de Assisi.

Urmând pilda altor semeni, după obiceiurile vremii, pe deplin refăcut după perioada
convalescenţei Ignatius va incepe în anul 1522 un pelerinaj la locurile sfinte
din Spania: Aranzaza (sanctuar situat langa localitatea sa natală, Loyola) şi
la Montserrat (nu departe de Barcelona) unde se va spovedi la abaţia benedictină.
De aici, porneşte spre Manreza în rugăciune şi penitenţă. Tot acum începe să compună
Exerciţiile spirituale, prima sa operă. La râul Cardoner primeşte „o mare lumină”…,
experienţă din care iese profund transformat. Un an mai târziu, în 1523, soseşte
la Roma, chiar de Duminica Floriilor, cu gândul de a pleca mai departe spre Ţara
Sfântă, nu înainte de a fi binecuvântat de însuşi suveranul pontif, Papa Adrian
al VI-lea. De la Veneţia merge spre Ţara Sfântă. Vizitează Ierusalimul, Sfântul
Mormânt, Betania, Betleem, Iordanul, Muntele Măslinilor, şi ar fi dorit să se
oprească în acele locuri, dar trebuie să renunţe la proiectul său deoarece Superiorul
Franciscanilor îi interzice.

Se reîntoarce la Veneţia, merge la Genova şi de aici se îmbarcă spre Barcelona,
unde începe, la vârsta de 33 de ani, să studieze gramatica limbii latine. Urmând
exemplul tinerilor nobili de atunci, se va înscrie la renumita universitate hispanică
de la Alcala, în anul 1526, frecventând cursurile de filosofie şi teologie.În
jurul său se formează deja primul grup de prieteni si ucenici: Calixt de Sa, Juan
de Arteaga, Lope de Caceres şi un anume Jean de Reynald, francez de neam.N emulţumit
probabil de calitatea cursurilor, doreşte să se transfere împreună cu cei patru
prieteni, la cea mai mare universitate a timpului, Salamanca, fară succes însă…

Va lua calea exilului francez şi, în anul 1528 se va stabili la Paris, unde va
rămâne până în 1535, obţinându-şi doctoratul în filosofie. Alături de alţi prieteni
printre care: Francois Xaveriu, Salmeron, Rodriguez, captivaţi fără îndoială de
ideile sale înalte, va face un jurământ de castitate şi sărăcie la 15 august 1534,
în capela de pe colina Montmartre . Ignaţiu şi tovarăşii lui se oferă Papei, conform
jurământului de la Montmartre. Papa Paul al III-lea acceptă oferta lor şi ca o
primă misiune îi trimite să faca cateheză tututor copiilor din şcolile Romei.
Ignaţiu celebrează prima sa liturghie în noaptea de Crăciun a anului 1538 în capela
Naşterii Domnului din Bazilica Santa Maria Maggiore. Acelaşi suveran pontif aprobă
verbal un an mai tarziu, Formula noului Institut, iar la 27 septembrie va lua
fiinţă Societatea lui Iisus prin decretul pontifical : “Regimini Militantis Ecclesiae”.
Urmează perioada de ascensiune a ordinului, cu precadere dupa 1541, an in care
Ignaţiu este ales cu unanimitate de voturi, la 8 aprilie, Superior General al
Societăţii. Cere o nouă votare, precedată de trei zile de rugăciune. La 13 aprilie
este confirmată alegerea lui Ignaţiu, care după şase zile acceptă. La 22 aprilie
Ignaţiu şi tovarăşii lui merg în pelerinaj la cele şapte biserici din Roma, şi
fac profesiunea solemnă în Bazilica Sf. Paul în afara zidurilor.

Către 1544, Ignatiu va redacta Constituţiile, ulterior admiţând în Ordin fraţi
coauditori după acceptul Papei Paul III-lea prin documentul Exponi nobis. În 1553,
Ignatius de Loyola îşi va redacta memoriile la îndemnurile fraţilor săi din Ordin.
Vor fi cunoscute sub numele de Autobiografia . Grav bolnav, este obligat să se
retragă intr-o casă de pe colina Aventino, apoi îşi va schimba domiciliul lângă
capela Sfintei Fecioare a Străzii, unde va deceda în plină glorie la 31 iulie,
anul de graţie 1556. Vor trece alţi ani până ce, în anul 1622, intr-o solemnă
celebrare în Bazilica San Pietro, Papa Grigore al XV-lea îl va sanctifica pe Ignatiu
de Loyola, părintele iesuiţilor.Se cuvine să atragem atenţia cititorilor că emisarii
ordinului iezuit s-au răspândit în toată lumea, inclusiv la Porţile Orientului,
având adeseori un rol hotărâtor în luarea unor decizii politice importante.

În secolul al XVIII-lea, Mişcarea Iluminati, care a reuşit să dărâme din temelii
credinţa omului în Dumnezeu prin raţiunea luciferică, a neutralizat şi puterea
ordinelor monastice apusene, inclusiv cel iesuit. Ameninţate din exterior de prozelitismul
sectar, cele două mari Biserici, de Răsărit şi de Apus, au ajuns la diferite formule
de dialog si reconciliere . (N. a. : alte articole de gen au fost publicate deja
in Candela-Revista de Teologie si Cultura a Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor.
Exemple: Originile crestinismului in Tarile Nordice, Noaptea Sfantului Bartolomeu
-Portrete in epoca, Henric al IV-lea si Edictul de la Nantes, etc.)

Motto: ”Parisul merită o liturghie!”(Henric IV-lea , rege al Frantei 1589-1610)”

PARTEA I – SE ADUNĂ NORII

Traditia oralã aminteste de o întâmplare stranie, petrecutã la Curtea Frantei,
o datã cu sosirea tinerei Catherine de Medici (1519-1589), spre a se cãsãtori
cu regele Henric al II-lea (1547-1559). Acesta, iesindu-i întru întâmpinarea cuvenitã
i-ar fi zis: „Doamnã, mã tem cã mirositi a mort…” [1]. Un blestem al soartei sau
o profetie fatidicã? [2] Realitatea istoricã sustine faptul cã domnia reginei
Catherina a însemnat o paginã nefastã pentru istoria Frantei, deschizând o epocã
de intrigi politice, asasinate de curte si, nu în ultimul rând, un sir lung de
rãzboaie civile religioase ce au însângerat Franta, culminând cu episodul Noptii
Sfântului Bartolomeu, de care ne vom ocupa în cele ce urmeazã. Aceastã perioadã,
cuprinsã între 1560-1589, ne-a fost revelatã prin intermediul romancierilor veacului
al XIX-lea, ale cãror opere literare au început sã fie savurate la noi începând
de prin 1832, datã de la care în cultura si civilizatia francezã se fac resimtite
puternic în Principatele Române [3].

Personajele si faptele create de pana renumitilor scriitori francezi precum:
Victor Hugo, Alexandre Dumas (tatãl), au înflãcãrat de timpuriu imaginatia cititorilor
si fãrã îndoialã cã ele vor încânta generatii întregi, inspirându-se dintr-un
timp de mult apus, greu de sondat dacã nu ar fi fost acesti titani ai literaturii
universale care sã ne ridice întrebãri. Lãsând operele lor sã fie aprofundate
cum se cuvine de cãtre literati, menirea istoricului de specialitate este sã prezinte
adevãratele fapte, fãrã exagerãri, cât mai obiectiv.

 

O criticã atentã de text a documentelor vremii, emise fie de Curtea francezã,
cea mai puternicã monarhie crestinã a Apusului de atunci, fie de alte curti europene
ale timpului, ne formeazã o imagine de ansamblu a regatului Frantei si a situatiei
premergãtoare evenimentelor ce au dus la declansarea cumplitului mãcel din Noaptea
Sfântului Bartolomeu (23/24 august 1572), fapte pe care cel mai viabil document,
Marea Cronicã (La Grande Chronique) ni le înfãtiseazã într-o succesiune cronologicã
si care au fost sursã de inspiratie pentru romanticii veacului al XIX-lea [4].

Succesele militare franceze, care au pus capãt definitiv acelui conflict lung
ca duratã, cunoscut sub denumirea genericã de Rãzboiul celor 100 de ani (1337-1453)5,
rãzboi ce a opus Franta si Anglia, a dus la consolidarea monarhiei franceze pe
plan intern si extern si la fenomenul de centralizare a statului, cu precãdere
dupã succesiunea la tron a unor regi foarte capabili, mai putin predispusi la
violentã, cât mai ales priceputi într-ale diplomatiei, precum: Ludovic al XI-lea
(1461-1483), Carol al VIII-lea (1483-1498), Ludovic al XII-lea (1498-1515) si
inegalabilul Francisc I (1515-1547), un mare protector al artelor frumoase aduse
în Franta o datã cu rãzboaiele italiene (1483-1559). Regiuni prospere ale Frantei,
altãdatã invadate de englezi, au revenit de drept monarhiei franceze. Orasul Calais,
port la Marea Mânecii, poarta de intrare pentru armatele Angliei, a fost cucerit
de francezi sub domnia lui Henric al II-lea. Influente renascentiste italiene
se fac resimtite în Franta o datã cu ocuparea tronului de cãtre regele Francisc
I si au atins apogeul printr-o reprezentantã directã a familiei de Medici, Catherine,
în acelasi timp o catolicã ferventã. Este epoca primelor contacte diplomatice
directe între state, de tip nou, prin intermediul ambasadorilor ca persoane speciale
acredi-tate în acest scop, întru care se fac diverse schimburi, vehiculându-se
idei. Sunt restaurate castele si domenii devastate sau distruse în perioada rãzboiului
de 100 de ani, apar din senin altele noi, ca o adevãratã salbã de-a lungul fluviului
Loire.

Nobilimea se schimbã, lepãdându-si vechile pasiuni feudale rãzboinice, pentru
altele care sã le absoarbã preocupãrile pe timp de pace, ca de pildã cinegetica.
Vânãtoarea devine echivalentul unui sport din zilele noastre, la fel de nobil
ca echitatia. Este atât de apreciatã încât fiul Catherinei de Medici, regele de
tristã amintire, Carol al IX-lea (1562-1574), o ridicã la rangul de mare artã,
dedicându-i un tratat de vânãtoare, actual si astãzi pentru amatorii de asemenea
distractii si foarte consultat de contemporani [6]. Însã cum un bine este urmat
întotdeauna de un rãu, mai mare sau mai mic, deasupra opulentei curti si monarhii
franceze se adunau norii negrii ai Reformei Protestante, care avea sã zguduie
puternic Biserica în Apus la finele veacului al XVI-lea si sã arunce mãrul discordiei
în Europa. Vecinãtatea Frantei, cu pitorescul tinut alpin al helvetilor, locuitori
bine fãcuti ca fizic, adeseori racolati de regalitatea francezã pentru apãrarea
persoanei monarhului, a contribuit mult la rãspândirea ereziilor lui Jean Calvin
pe pãmânt francez încã din vremea domniei lui Francisc I. În Elvetia, erezia calvinistã
a cãpãtat o extindere considerabilã, depãsind granitele sale.

Încã de timpuriu, pe vremea sederii sale în Franta si apoi prin discipolii sãi,
atunci când a fost exilat la Geneva în 1541, Jean Calvin atrage spre învãtãturile
sale, strânse în monumentala operã Institutia crestinã (1536), multi aderenti
din rândurile intelectualitãtii si nobilimii franceze, cãrora le-a dat un semn
distinctiv de ceilalti, numindu-i hughenoti sau purtãtori de cocardã. O perioadã,
când ideile sale nu erau considerate prea primejdioase, a gãsit refugiu la curtea
lui Francisc I. Acest mare rege era implicat în rãzboaiele italice si datoritã
lui s-a stabilit frontiera de est a Frantei cu mici retusuri pânã azi [7]. În
telurile sale politice a avut sprijinul multor nobili reformati; nu acelasi lucru
se va întâmpla si cu urmasii sãi, mai ales prin sosirea Catherinei de Medici,
cruda italiancã florentinã [8], care va trece peste cadavre, ucigându-si chiar
apropiatii pentru a-si atinge scopul final: reinstaurarea catolicismului.

Dar care au fost treptele pe care le-a urcat Catherine si unde s-a împiedicat,
prãbusindu-se în abis si având un sfârsit asemãnãtor reginei Isabel din Vechiul
Testament? Iatã câteva întrebãri frapante care au stârnit curiozitatea istoricilor
epocii acesteia. O privire atentã asupra criticii de text a celui mai credibil
document contemporan evenimentelor premergãtoare Noptii Sfântului Bartolomeu,
Marea Cronicã, eliminând totodatã exagerãrile romanticilor veacului al XIX-lea,
ne vor ajuta sã elucidãm aspectele controversate ale acestei domnii.

Cetatea Florentei, orasul florilor, de unde i se trage numele, a reprezentat
pentru Italia evului mediu, fãrâmitatã politic, focarul luptei de emancipare de
sub jugul strãin, o „insulã” care cu timpul va deveni inexpugnabilã, conducându-se
dupã tipare proprii. Catherine de Medici s-a nãscut în acest oras, cunoscându-i
ambitiile si înarmându-se cu tot ce i-a oferit mediul puternicii familii de Medici.
Sângele aprig florentin si tendinta spre absolutism n-au pãrãsit-o nici în ultima
clipã. Italia, în ansamblu, a fost una dintre putinele tãri ale Apusului, nelovite
de veninul Reformei si unde catolicismul era încã nealterat. Când a sosit în Franta,
a gãsit o situatie religioasã confuzã, care ameninta sã dezbine unitatea monarhiei
franceze. De aici si pânã la a-si impune respectul supusilor n-a fost decât un
singur pas: Divide et impera. Între 1561-1588, regatul va fi condus din umbrã
de marea reginã Catherine, iar cei doi fii ai sãi: Carol al IX-lea (1562-1574)
si Henric al III-lea (1574-1589) au fost doar instrumentele puterii si ambitiei
sale.

Primul, a cãrui superstitie era împinsã pânã în pragul nebuniei, alimentatã abil
de mama sa, suferea de apoplexie, era o fire autistã si lunaticã, greu de înteles
de cãtre contemporanii sãi. Râsul sãu demonic si crizele de nebunie speculate
de Catherine, îl fãceau sã scadã în ochii supusilor. Cel de-al doilea, cunoscut
si ca ducele d`Anjou, era o fire afemeiatã, prea putin preocupat de politicã.
O vreme a fost si rege al Poloniei, dar dragostea l-a lovit brusc, pãrãsindu-si
tronul pentru a cãdea la picioarele femeii iubite, Jeanne de Cléves. Nu micã i-a
fost deceptia când a revenit în Franta si nu a mai gãsit-o în viatã, o datã cu
moartea fratelui sãu Carol fiind fortat de împrejurãri sã ocupe tronul rãmas vacant.
[9] În spatele familiei regale franceze, o serie de comploturi manipulate abil
atât de hughenoti, cât si de catolici, ultimii fiind sprijiniti de „serviciile
secrete ale Catherinei de Medici”, vizau direct monarhia aflatã într-un oarecare
declin al structurilor sale feudale.

Situatia politicã externã îngreuna si mai mult pozitia internã a dinastiei. Douã
mari puteri rivale, atât pe bãtrânul continent, cât si în teritoriile de peste
mãri, dobândite în urma marilor descoperiri geografice [10], puteau profita de
pe urma divizãrii confesionale a regatului Frantei. Nobilimea francezã nu era
unitã. Marea Cronicã ne relevã câteva aspecte dramatice: membrii unei familii
oarecare de mari seniori se urau între ei de moarte pentru cã îmbrãtisau fiecare
în parte alte idei religioase. Este epoca în care „les grands seigneurs” încã se considerau egalii regelui pe domeniile si fiefurile lor, dobândite de
la strãbuni.

Acestei situatii, regina-mamã, Catherine de Medici, avea sã-i punã capãt într-un
mod straniu: un mãcel pregãtit minutios si în mare tainã, care a culminat cu Noaptea
Sfântului Bartolomeu. Pacea sau mai bine spus armistitiul de compromis dintre
hughenoti si catolici, încheiat în localitatea Cháteau Cambesis în 1561, pãrea
sã aducã o liniste aparentã în tarã. Într-o monarhie de tip universal, în care,
dupã plastica expresie a înaintasului sãu, Carol Quintul, „soarele nu apunea niciodatã”
(referindu-se la teritoriile de peste mãri detinute de habsburgi, în calitate
de regi ai Spaniei), Filip al II-lea, un catolic înflãcãrat, urmãrea sã combatã
definitiv erezia protestantã în Tãrile de Jos, care, începând cu 1581, vor deveni
prima republicã de tip modern din Europa. În acest scop l-a trimis în zonã pe
emisarul sãu, ducele de Alba, un om fãrã milã, mult pretuit într-ascuns de Catherine.
Era timpul sã punã în practicã planurile sale diabolice. Desi divizat din punct
de vedere religios, regatul Frantei se prezenta ca o mare putere europeanã, mai
ales dupã ce-si revenise din socul Rãzboiului celor 100 de ani, astfel cã, teoretic,
teritoriul francez nu era amenintat de primejdiile unor invazii din exterior.

Totusi, regina Catherine de Medici a avut grijã sã avertizeze nobilimea reformat ã
si cea catolicã de „iminenta” pericolului reprezentat de Spania si Imperiul Habsburgic,
drept pentru care, începând de pe la 1570 a pregãtit o cursã hughenotilor ce avea
ca tel final „Marea Împãcare”, visatã de toti francezii, inclusiv de naivul rege
Carol al IX-lea, a cãrui boalã se agrava încet, dar sigur. Marea Cronicã precizeazã
cã ilustrul chirurg al epocii si medic al curtii, el însusi hughenot, dar mai
pe ascuns, Ambroise Pari, descoperitorul cauterizãrii venoase, si-a dat seama
de otrãvirea progresivã a regelui cu arsenicul imprimat pe filele cãrtilor sale,
din ordinul expres al reginei-mame11. Marea împãcare avea sã se realizeze cu prilejul
unui eveniment festiv, fastuos în epocã prin amploarea sa, cãsãtoria printului
de Bparn, nimeni altul decât viitorul Henric al IV-lea, cel mai popular rege al
Frantei, cu Marguerite de Navarre sau Margot, sora regelui Carol al IX-lea [12].

(Va urma)

prof. Adrian Popovici , Seminarul Teologic „Mitropolitul Dosoftei” Suceava

NOTE:

[1]. Anumite fapte pe care le vom dezbate în cuprinsul acestui articol au fost
vehiculate prin traditia popularã, specificã nu numai francezilor, ci si românilor.
Traditiile orale transmise prin viu grai si ulterior consemnate în scris, sunt
studiate de cãtre o disciplinã aparte, etnografia (etnos = popor). Multe dintre
aceste traditii populare franceze au constituit o bogatã sursã de inspiratie pentru
romancierii veacului al XIX-lea.

[2]. O personalitate aparte, controversatã în epocã, si nu numai, a fost medicul,
filosoful si „profetul” Michel de Nostradamus (1503-1566), autorul renumitelor
Centurii, interpretabile astãzi, fãrã a se tine seama de realitãtile epocii în
care le-a compus, si anume pentru anturajul Curtii franceze. A prevãzut printre
altele tragica moarte a regelui Henric al II-lea si prãbusirea monarhiei franceze
dupã revolutia de la 1789.

[3]. Dupã anul 1821, în timpul ocupatiei tariste din Moldova si Tara Româneascã,
saloanele boierimii liberale din cele douã principate, aservite puterii protectoare
(Rusia Taristã), sunt frecventate de cãtre ofiteri nobiliari rusi, rafinati, cultivati,
înclinati cãtre cultura francezã a epocii. Este ceea ce am denumi în mod firesc
astãzi, curentul filo-francez. Astfel, prin intermediul elitelor tariste, în principatele
est-carpatice s-au putut vehicula cãrtile romancierilor francezi. Moda s-a mentinut
si dupã Unirea de la 1859 pânã târziu, în preajma primului rãzboi mondial.

[4]. Marea Cronicã reprezintã totalitatea documentelor oficiale emise de Curtea
francezã de la Filip al IV-lea si pânã în preajma Revolutiei franceze, scrise
de diferiti autori anonimi, care înfãtiseazã fapte si evenimente contemporane,
cu exagerãrile tipice epocii. Documentul este scris în limba francezã si constituie
unul dintre actele cele mai fidele despre realitãti trecute.

[5]. Binecunoscuta rivalitate anglo-francezã, mentinutã mult timp, pânã în preajma
Marelui Rãzboi (1914-1918), dateazã din vremea cuceririi normande a insulelor
britanice, la anul 1066 de cãtre ducele Wilhelm al Normandiei (1066-1087), în
urma celebrei bãtãlii de la Hastings. Urmeazã etapa regalitãtii franceze în Anglia,
prin reprezentatii dinastiei Plantagenet (1154-1399). Originile Rãzboiului celor
100 de ani, analizate retrospectiv, sunt de naturã economicã, grefate pe un substrat
de intrigi politice si rivalitãti dinastice între douã case regale, consanguinizate
prin cãsãtorii mixte, adeseori între veri primari. Bogata provincie Flandra, astãzi
teritoriu belgian, o importantã resursã economicã pentru comertul de postav si
lânã, a fost râvnitã deopotrivã de Anglia si Franta în decursul conflictului.
Confruntarea anglo-francezã a constituit subiectul unor importante tratate de
istorie militarã si studii de specialitate, precum cartea scriitoarei britanice
Barbara Tuchman, O oglindã îndepãrtatã urgisitul veac XIV, Editura Politicã, Bucuresti,
1988.

[6]. Pasiunile lui cinegetice erau binecunoscute si la modã în epoca de care
ne ocupãm în paginile acestui articol. Fire contemplativã si meditativã, bolnãvicioasã
si deloc supusã tiparelor sfârsitului de veac XVI, Carol al IX-lea a lãsat urmasilor
sãi un tratat de vânãtoare autentic, în care pasionatii artei cinegetice pot gãsi
multe îndrumãri de folos si câteva compozitii muzicale proprii, cântate la corn,
adeseori fredonate de tineretul provincial pânã târziu, sub domnia reprezentantilor
Casei de Bourbon.

[7]. Tendintele de hegemonie ale statelor germane din est, înglobate politic
în mostenirea centralã a Romei antice si Sfântul Imperiu Romano-German (955-1821)
amenintau frontiera de est a Frantei. Ultimii regi ai Casei de Valois au încercat
sã stabileascã definitiv frontiera de est a Frantei, în linii mari asa cum o cunoastem
astãzi, cu mici rectificãri din pricina celor douã conflagratii mondiale ale secolului
al XX-lea. Rivalitatea continentalã franco-germanã a avut un apogeu chiar în epoca
de care ne ocupãm, prin doi reprezentanti celebri: regele Frantei, Francisc I
(1517-1547) si împãratul Carol Quintul (1516-1556), conducãtor renumit, în a cãrui
împãrãtie, dupã spusele sale „Soarele nu apune niciodatã.” (rege al Siciliei 1516-1556,
principe al Tãrilor de Jos si rege al Spaniei, implicit vicerege al teritoriilor
coloniale de peste mãri, va abdica în favoarea fiul sãu Filip al II-lea în anul
1555, dupã Pacea de la Augsburg). Francisc I a rãmas în istorie ca întemeietor
a douã institutii mari: Collége de France si Imprimeria Nationalã a Frantei, ambele
existente pânã în prezent si prin introducerea în vremea domniei sale a primelor
indicatoare rutiere de vamã.

[8]. Prin intermediul rãzboaielor italice, cultura si civilizatia peninsularã
pãtrund adânc în mentalul colectiv francez. Rãzmeritele florentine, politica si
machiavelismul Casei de Medici erau respectate si temute în epocã. Castelul de
la Soissons, una dintre resedintele favorite ale Catherinei de Medici devine cartierul
general al reginei-mamã.

[9]. Ultimul reprezentant al Casei de Valois, Ducele d`Anjou, viitorul rege al
Frantei, Henric al III-lea (1574-1589), era fiul favorit al reginei mamã regina,
Catherine de Medici. A ocupat si tronul Poloniei (1572-1574), fiind asasinat de
cãlugãrul Jaques Clément în anul 1589, în castelul de la Meudon. Pe patul mortii
l-a desemnat ca succesor legitim pe Henric de Béarn, reprezentantul Casei de Bourbon,
originar din pitorescul tinut al Navarrei.

[10]. Spania si Anglia se aflau la apogeul suprematiei mãrilor si oceanelor lumii.
Rivalitatea lor se va extinde si în teritoriile noi descoperite, viitoare posesiuni
coloniale.

[11]. Datoritã calitãtilor sale taumaturgice miraculoase în epocã, unul dintre
precursorii medicinei moderne, chirurgul Ambroise Paré, a devenit protejatul Curtii,
dându-i-se o oarecare imunitate de curtean, diplomaticã, am zice azi. Erau cunoscute
celebrele otrãvuri florentine care ucideau fãrã sã lase urme. Nefiind experti
criminalisti , multã vreme s-au pãstrat tainele lor în table de materii si tratate
secrete, consultate de alchimisti. Medicul savant Paré, prin metodele sale empirice,
a spart tãcerea multor crime odioase în epocã.

[12]. „Margot” este în francezã si un joc de cuvinte, în traducere mot-á-mot
„cotofana”. Viata tumultuoasã a reginei Margot, preferinta ei pentru tinerii cavaleri
aventurieri, au dus la cel mai prolific scandal public al timpului. La 30 aprilie
1574 erau executati în public, în vestita piatã Gréve, doi tineri „conspiratori”,
care se pare cã nu erau strãini de evenimentele din Noaptea Sfântului Bartolomeu:
Hannibal Coconas si Boniface de la Möle, favoritii regentei Marguerite de France.